Jurnal 33. Pana mea e cea mai tare

33. M-am trezit cu noaptea-n cap, deşi n-aveam concret niciun chef de ziua mea. Eva e la Deva şi Alex în Oltenia. Am pierdut vremea de la 5 cu fumurile şi cafeaua de rigoare. Într-un fel, preocuparea mea era să arăt cât de cât decent. Cumpărasem nişte bomboane nemţeşti şi mă gândeam că „dacă mă sărută” să fiu fresh. Treaba a fost că eram tărăgănată şi nici să mă spăl pe cap n-aveam chef.

Îmi aleg bulendrele festive şi îmi iau plasele gândindu-mă mereu la Iisus. De fapt, la cum a murit el la 33 de ani. Şi mi-a venit un gând că avea toată viaţa înainte şi parcă nici eu n-aş fi vrut să mor. Într-un fel mi-a venit şi mie să mor, mai mult de oftică, că oricum îmi imaginam că în loc să-mi văd fata de dimineaţă aveam să-l văd chiar pe şeful meu. Şi tot el avea să fie şi primul care să-mi ureze de bine, că dintre ai mei nu s-ar fi trezit niciunul la ora aceea a dimineţii.

Şi îmi iau A6-le cu climă bizonică şi bag mare. Mi-am dat seama din prima că avea să mi-o facă chiar de ziua mea că urla din bord că trebuie să ajungem în service în 300 de km. I-am spus: „Potoleşte-te, că n-ajungem nicăieri! Numai 30 de km mergem astăzi şi oi vedea pe urmă cum ne-om împăca”.

Când ziceam că e de bine, a început să dârdăie niţel, dar eu tot cu ale mele am băgat nişte bumţi bumţi, doar să nu o mai aud. La vreo cinci minute trage dreapta-stânga, dreapta-stânga… „Stai, nebuno, că azi e ziua mea şi n-are rost să faci din astea”. Dau bumţi bumţi mai tare şi nu-i bag de seamă pe disperaţii care se holbau la mine. „Ce-ai mă, sunt femeie serioasă, măritată, cu copil. Te induce în eroare blondul, dar nu e natural!”.

Mă rog, fie. Încetez să mă mai uit în stânga şi-n dreapta şi mă iau cu ale mele, pentru că uneori îmi place mai mult viaţa din capul meu. Câteodată, e mai palpitantă ca cea reală. Când mă gândeam mai abitir la ale mele, începe asta să dârdăie toată ca o epileptică. „Stai uşor, că azi e ziua mea şi nici nu mai avem mult”.

Dar nu mai aveam cu cine vorbi că a luat-o tremuratul din toate măruntaiele şi mi-am dat seama că nu e de glumă, deşi m-a bufnit oleacă râsul când mi-am adus aminte de umorul negru al bătrânului care râde de mine că nu sunt în stare să-mi iau o maşină:prr prr.

Mă dau jos din maşină şi inspectez partea mea. Până aici totul e super. Pe partea mea e bine, aşa că mă urc în maşină cu speranţa că şi pe partea cealaltă e la fel de bine. De unde, începe iar cu tremuratul şi atunci observ privirile schimonosite ale şoferului din dreapta, care se chinuia fluturând din mâini să-mi spună că e PA!

Mă dau jos, cu tocurile mele de 5 şi cu părul zburlit de vântul de dimineaţă, şi mă duc pe partea dreaptă. Jale ! Roata ferfeniţă, ca un pacient larg deschis în aşteptarea unei intervenţii. Disperată, întreb şoferul ce mă fac. „Ce să faci, ai PANĂ!”.

Trebuie să recunosc că aşa pană nu am mai văzut de când mama m-a făcut. În 33 de ani n-am văzut o roată mai zbârlionţată ca a mea. E clar că pentru orice lucru există un început. Am zis că nu mă las şi m-am urcat la volan să parchez totuşi într-un loc sigur. Auzeam scârţâitul jenţii şi mă treceau toate apele şi cred că atunci am invocat toţi sfinţii.

Şi pentru că trebuia să găsesc un vinovat pentru pană asta odioasă l-am sunat pe Alex şi i-am spus toate înjurăturile pe care le-am învăţat în cei 33 de ani.

Parchez sub un un pod, într-o ploaie de claxoane. Îmi iau disperată pungile cu bomboane şi alerg pe stradă în căutarea unui taxi. Cu toţi sfinţii în gând şi pe buze m-am blestemat pentru alegere. Taxi ioc. Habar n-aveam adresa. Noroc cu un tânăr binevoitor, cu o aplicaţie instalată pe smartphone. Mi-a venit să-l îmbrăţişez şi să-i spun toate prin câte am trecut, inclusiv că nu se cade să mă trezesc singură chiar de ziua mea deşi am şi bărbat şi copil.

Mi-am dat seama imediat că n-are chef de melodramele mele şi m-am oprit numai la mulţumiri. Vine taxi-ul şi îi mulţumesc Providenţei că mi l-a scos în cale pe tânărul binevoitor. Mă instalez confortabil şi apuc să mă uit la pungile mele. Pe una dintre ele era lipit un absorbat, cu care probabil că se jucase fiică-mea pentru că îi spusesem că noi le folosim când ne este frig. De atunci şi le lipeşte peste tot şi vrea să circule aşa prin tot oraşul, cu ele la vedere. M-am înroşit de ruşine gândidu-mă la tânărul binevoitor, care probabil îl zărise dar n-avea niciun rost să-mi spună. Că, într-un fel, ar fi readus în memoria colectivă vechea glumă cu „fata, fata ţi-a căzut vata”.

În fine, aşa mi-am început ziua de ziua mea şi trebuie să recunosc că toată ziua am fost cu „doamne ajută, te rog să nu se mai întâmple ceva!”. Şi nu s-a mai întâmplat nimic rău. Î

ntr-un târziu a venit şi Alex să constate că operaţia a decurs bine, dar pacientul era decedat şi îngropat. Şi a avut o singură întrebare, când a văzut A6-le cu climă bizonică: „Ce-ai făcut fată? Tu n-ai auzit!?”.

Am auzit, dar am dat muzica mai tare!!!

Hai, la mulţi ani mie!

PS: Textul a fost scris la cald, în ziua cu pricina, dar publicat mai târziu.